Posts Tagged ‘femeie’

Am promis acum câteva zile unei persoane că voi exemplifica această bătălie nemiloasă printr-un pasaj preluat din celebrul roman al autorului spaniol Cervantes, Don Quijote de la Mancha.

„- Nimic din toate astea nu-mi displace! Spune mai departe, îl îndeamnă don Quijote. Va să zică, ai ajuns. Și ce făcea regina aceea a frumuseților? De bună seamă c-ai găsit-o făcând perle șirag, sau brodând cu vreun fir de aur vreo deviză drăgăstoasă pentru cavalerul acesta ce-i este rob!
– N-am găsit-o așa, răspunse Sancho, ci vânturând doua baniți de grâu în bătătură.
– Dar ia seama, zise don Quijote, că boabele de grâu atinse de mâna ei, se prefăceau în boabe de mărgăritar; iar dacă te-ai uitat bine, prietene, poți să-mi spui: era grâu de primăvară, sau de iunie: alb sau negru?
– Era mai degrabă roșcat, răspunse Sancho.
– Poți fi, cu toate acestea, încredințat, zise don Quijote, că vânturat de mâna ei, nu mai încape îndoială c-a dat pâine albă. Dar treci mai departe: când i-ai înmânat scrisoarea mea, a sărutat-o? Și-a pus-o pe creștet? Făcut-a vreun ritual vrednic de-așa carte? Sau ce-a făcut?
– Când am vrut să i-o dau, răspunse Sancho, ea tocmai începea să zgâlțâie cirul în care pusese bună parte din grâu, așa că îmi zise: Pune, fârtate, cartea aia pe sacul de colo, că n-o pot citi până nu sfârșesc de vânturat tot ce vezi aicea.
– Înțeleaptă femeie, spuse don Quijote. Se vede treaba că și-a spus așa ca s-o citească mai pe îndelete, la largul ei, și să se desfete cu ea. Dă-i înainte, Sancho. Și-n vreme ce-și vedea mai departe de treabă, ce vorbe a mai schimbat cu tine? Ce te-a întrebat de mine? Și tu ce i-ai răspuns? Dă-i drumul, povestește totul, nu trece cu vederea nicio vorbuliță.
– Ea nu m-a întrebat nimic, zise Sancho, dar i-am spus, eu de la mine, în ce chip ai rămas măria-ta să faci pocaăință din pricina ei, gol de la brâu în jos, stingher prin munții ăștia, de parc-ai fi fost un sălbatic, dormind pe pământul gol și făr să mănânci așezat la masă ca tot omul, ori să-ți pieptăni barba, ci doar plângând și blestemându-ți soarta.
– Dacă i-ai spus că-mi blestem soarta, n-ai spus drept, zise don Quijote, căci, dimpotrivă, o binecuvântez; și-o voi binecuvânta câte zile-oi avea de trăit, că m-a învrednicit să merit a iubi o atât de înaltă doamnă ca Dulcineea din Toboso!
– E atât de înalta, răspunse Sancho, că, zău, m-ă-ntrece și pe mine cu mai bine de-un cot.
– Cu așa, Sancho, zise don Quijote, te-ai măsurat cu ea?
– M-am măsurat, numai că uite-n cel fel, răspunse Sancho. Când m-am apropiat de ea, ca să punem unsac de grâu pe măgar, ne-am pomenit așa de aproape unul de altul, că mi-am putut da seama că era mai înaltă decât mine cu-o palmă și mai bine.
– Dar nu-i așa, răspunse don Quijote, că ea-și întovărășește și-și împodobește înalta-i statură cuo mie de milioane de haruri sufletești? N-ai să tăgăduiești, Sancho, un lucru: când ai ajuns aproape de ea, nu-i așa c-ai simțit o mireasmă îmbălsămată, un miros aromatic, un nu știu ce îmbătător, pe care nu-l pot spune în cuvinte, un iz plăcut, ca și cum ai fi fost în prăvălia unui vânzător de mănuși?
– Tot ce pot spune, zise Sancho, este c-am simțit un izuleț ceva cum…
– Nu din pricina asta, răspunse don Quijote, ci de bună seamă că erai tu guturăit, sau te-i fi mirosit pe tine singur; fiindcă știu eu prea bine cum miroase trandafirul acesta între spini, crinul acesta al câmpiilor, ambra aceasta revărsată…
– Se prea poate, răspunse Sancho, că nu o dată am simțit că miroseam eu întocmai ca izul ce mi s-a părut atunci ca iese din înalțimea-sa, domnița Dulcineea. Dar ce să te mai miri…?!
– Ei bine, dădu să urmeze don Quijote, să zicem c-a sfârșit cu vânturatul grâului și cu trimisul sacilor la moară. Ce-a făcut când a citit scrisoarea?
– Scrisoarea, zise Sancho, n-a citit-o defel, fiindcă zicea că nu știe nici să citească, nici să scrie, ci a rupt-o în bucăți – bucățele, spunând că nu vrea s-o dea nimănui s-o citească, ca să nu-i știe satul tainele, și că ii era de ajuns ceea ce-i spusesem eu din gură despre dragostea pe care i-o porți măria-ta, cât și despre nemaivăzuta pocăință pe care ai rămas, din pricina ei, s-o săvârșești. La urmă mi-a spus să-i spun măriei-tale că-ți sărută mâinile și că ar avea mai mare chef să te vadă decât să se apuce să-ți scrie, așa că te roagă și-ți poruncește ca, de îndată ce vei fi primit răspunsul de față, ți lași bălăriile acelea și să te lași păgubaș de neghiobii, pornind numaidecât către Toboso, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, căci tare-i mai e dor să te vadă. A râs de s-a prăpădit când i-am spus că pe măria-ta te cheamă Cavalerul Tristei Figuri.
– Până aici, toate bune, zise don Quijote. Dar spune-mi: ce giuvaer ți-a dat la despărțire, drept răsplată pentru veștile pe care i le-ai adus despre mine? Pentru că este un obicei îndătinat și străvechi între cavaleri și iubitele lor rătăcitoare să dea scutierilor, doamnelor de onoare sau piticilor care le aduc vești, de la domnițe sau domnițelor de la drumeții lor, câte-un giuvaer bogat drept bacșiș, ca să arate cât de mulțumiți sunt de solia lor.
– Așa o fiind, răspunse Sancho, și eu, dinspre partea mea, cred că-i foarte bun obicei; dar asta trebuie să fi fost pe vremuri, că în ziua de azi de-abia dacă se mai obișnuiește să i se dea solului câte-un codru de pâine și-o bucată de brânză, că asta a fost tot ce mi-a dat stăpâna mea Dulcineea, peste ulucile ogrăzii, când mi-am luat rămas bun de la dânsa, ba încă, după cât mi-am dat eu seama dintr-o grămadă de semne pe care le pricep, brânza era doar caș de oaie.”

Nu cred că mai sunt de prisos și alte comentarii. 
Unde nu e cap, e vai de picioare!

Anunțuri